iBet uBet web content aggregator. Adding the entire web to your favor.
iBet uBet web content aggregator. Adding the entire web to your favor.



Link to original content: https://www.marxists.org/romana/tematica/literatura/beniuc/index.htm
Arhiva Marxistilor pe Internet - Literatura - Mihai Beniuc

Mihai Beniuc

(1907 - 1988)


   
Mihai Beniuc

„Libertatea e o stea roşie. 
Omul o priveşte visător prin telescop.“

  „Steaua roşie“

   

 

Prezentare

Mihai Beniuc s-a născut în 1907, la Sebiş, sat de pe valea Crişului Alb. Paralel cu activitatea ştiinţifico-didactică (asistent universitar la Cluj şi Sibiu, apoi profesor la Universitatea din Bucureşti), desfăşoară o variată activitate scriitoricească (poet, prozator, dramaturg, publicist). Întreaga creaţie poetică este străbătută de ideea clară a responsabilităţii civice faţă de colectivitatea căreia îi aparţine. 

Volumele de versuri „Cîntece de pierzanie“ (1938), „Cîntece noi“ (1940), „Un om aşteaptă răsăritul“ (1946), „Mărul de lîngă drum“ (1954), „Inima bătrînului Vezuv“ (1957), „Cu un ceas mai devreme“ (1959) ş.a. atestă calităţile incontestabile ale unui poet tribun, consecvent şi intransigent.


 

Poezii

Steaua roşie 
Steag în zare
În veacul meu
Ce să vă spun?

  


 

Steaua roşie

Se ciocnesc nebuloase,
Sisteme solare, stelare.
Aştri se sting şi devin materie moartă
Ori învie apoi ca o Supernova.
Atomii murmură,
Sferele cîntă,
Şi miliardele de ani-lumină trec,
Ori vin, cine mai ştie!
Undeva pe-o aşchie,
Mărginit în nemărginire,
Stă omul, la Capul Bunei Speranţe.
Numără stelele fără număr,
Măsoară depărtările fără capăt,
Şi fuge cu cugetul
Cînd înainte, cînd înapoi,
Clădind adevăr efemer şi marele vis
Pe şi mai mari incertitudini.
Visul este însă departe
Ca stelele roşii uriaşe
Care sînt de-o sută de mii de ori
Mai puternice ca soarele nostru 
În lumină şi căldură.
Libertatea e o stea roşie.
Omul o priveşte visător prin telescop.




Steag în zare 

Care-au putut veniră după steag,
Era destul de roşu ca să-l vadă,
Iar unii s-au oprit pe cîte-un prag,
Rămaşi nevolniciei proprii pradă.
Eu mă mai duc, dar cînd nu voi putea
Să merg nainte-n viaţă tot năvalnic,
Aprinsul steag în zări l-oi arunca,
Aşa cum marea roşul soare falnic
În dimineţi senine, rumenind
Întinderile verzi şi de argint.




În veacul meu

Am şi trecut de-o eră, mi se pare,
Căci nu mai sînt boieri peste ogoare,
Ori peste aur domni, iar ca cetăţi
Pentru săraci nu-s doar pustietăţi.

Cu tulnice şi cu cimpoaie n-am
Cîntat pe la ospeţe-n bairam.
Lăsai pe alţii-n vesele petreceri,
Pe cînd trudeau din greu ciocane, seceri.

Azi poate sînt în steagul purpuriu
Un punct ca altele la fel de viu,
Ori poate-un val sărind ca-ntr-un asalt
În mari turbine din hidrocentrale,
Cu zgomot frînt, de lanţuri şi de zale,
Şi spumegînd sălbatic din înalt.




Ce să vă spun?  

Ce să vă spun? Noi ăştia sîntem prea comunişti
Ca să mai fim, de soarta ce ne pîndeşte, trişti;
Fireşte soarta noastră de inşi supuşi la soarte,
Căci drumul nostru-n viaţă, el, nu cunoaşte moarte.

În spate-mi veşnicia trofeele-şi înalţă,
Nainte-mi viitorul sandalele-şi descalţă
Ce trece Rubiconul, ca să-şi încerce cale
Şi noi nădejdi şi aripi spre ţările astrale.

Se poate pîn' la urmă să afle alte astre
Mai priincioase vrerii şi visurilor noastre.
Să afle! Dar iubirea s-o ducă-n orice parte,
Leac pentru jalea vieţii şi cale peste moarte.

(Din vol. „Zi de zi“, 1965)