Luceafărul

„Luceafărul”
Manuscris din 1882 al poemului
Autor	Mihai Eminescu
Titlu original	„Luceafărul[*]​”
Țara primei apariții	România
Limbă	română
Gen	poem de dragoste
Data publicării	1883

Acest articol se referă la un poem. Pentru alte sensuri, vedeți Luceafărul (dezambiguizare).

„Luceafărul” este una dintre cele mai cunoscute poezii ale lui Mihai Eminescu, începută încă din 1873, dar scrisă și finisată de-a lungul multor ani până la publicarea sa în aprilie 1883 în Almanahul societății studențești România Jună din Viena. După publicarea la Viena, poemul a fost reluat apoi în același an în revista Convorbiri literare și în final în volumul princeps intitulat „Poesii” sub îngrijirea lui Titu Maiorescu, publicat în anul 1884.

Academia Recordurilor Mondiale (World Records Academy) a anunțat în ianuarie 2009 că „Luceafărul” este cel mai lung poem de dragoste.

Structură

Luceafărul, imaginat ca un tânăr pe cal ținând o sferă de lumină (litografie de Lascăr L. Vorel din 1904)

Poemul este format din 98 de strofe. Antiteza terestru-cosmic este evidențiată în structura poemului: prima și ultima parte realizează o fuziune între cosmic și terestru. A doua parte este plasată în plan terestru, iar a treia - în plan cosmic. În prima parte, Luceafărul și fata de împărat se îndrăgostesc și își vorbesc în visul fetei: cu eforturi, Luceafărul se întrupează pentru a-i putea răspunde la chemarea-descântec. El îi cere să-i fie soție, dar fata simte incompatibilitatea imposibil de depășit dintre ei, („ochiul tău mă-ngheață”, „Privirea ta mă arde.”), și îi cere să rămână muritor, pentru a-i rămâne aproape. El acceptă și, în partea a treia, face o călătorie dincolo de originile Universului, la creatorul lumii. Demiurgul îi explică ce rol are în Univers: el este "cuvântul dintâi", adică energia primordială a lumii. Dacă el ar dispărea de pe cer, ar dispărea lumea întreagă. Fericirea de a trăi iubind o pământeancă nu îi este dată. Așadar, paradoxal, și nemurirea limitează. Fericiți împreună, doar pentru o vreme, pot fi doar muritorii.

În partea a doua, pajul Cătălin remarcă frumusețea și tristețea fetei, care ducea dorul Luceafărului. Ei își fac reciproc mărturisiri: băiatul îi dă o delicată lecție de iubire, familiarizând-o cu gesturile erotice („Și ca să-ți fie pe deplin / Iubirea cunoscută, / Când sărutându-te mă-nclin, / Tu iarăși mă sărută.”). Fata îi descrie setea de absolut, iar soluția lui pentru a o vindeca de aspirația spre ceea ce nu poate fi obținut este tocmai iubirea lor, posibilă, aducătoare de bucurie în mijlicul naturii. („Hai ș-om fugi în lume / [...] Căci amândoi vom fi cuminți, / Vom fi voioși și teferi, / Vei pierde dorul de părinți / Și visul de luceferi.”).

În ultima parte, revenit pe cer, Luceafărul luminează cuplul de îndrăgostiți aflat în pădurea edenică. Fata îl cheamă ca stea norocoasă („Norocu-mi luminează”), dar el, fără a se întrupa, îi explică faptul că aparțin unor lumi diferite.

Vezi și

• Opera poetică a lui Mihai Eminescu

Legături externe

• Lucrări referitoare la Luceafărul aflate la Wikisursă